BERLIN / BUCUREȘTI – Două țări, două conflicte constituționale și miliarde din bani publici. În Germania, Curtea Constituțională Federală a oprit în 2023 transferul a 60 de miliarde de euro proveniți din autorizațiile extraordinare de împrumut justificate prin pandemia COVID-19 către fondul destinat climei și transformării economiei. În România, CCR tocmai a respins sesizarea Guvernului în disputa cu Înalta Curte privind aproximativ 4,8 miliarde de lei reprezentând restanțe salariale ale magistraților.
Românul are și un termen mai colorat pentru asemenea jonglerii cu banii publici: „ciordeală bugetară”.
Germania: 60 de miliarde mutate din „pandemie” spre climă
În timpul pandemiei, Germania a activat excepția constituțională de la „frâna datoriei”, permițând împrumuturi extraordinare.
Cum 60 de miliarde de euro nu mai erau necesare în 2021 pentru combaterea efectelor pandemiei, majoritatea politică a transferat capacitatea respectivă de finanțare către Fondul pentru Energie și Climă, ulterior Fondul pentru Climă și Transformare.
Numai că Bundesverfassungsgericht a intervenit.
La 15 noiembrie 2023, Curtea Constituțională Federală a declarat mecanismul neconstituțional și nul.
Pe românește: banii justificați printr-o situație extraordinară nu puteau fi „parcați” pur și simplu pentru alte cheltuieli viitoare.
Miza: 60.000.000.000 de euro.
România: aproape un miliard de euro pentru restanțele magistraților
La București, povestea este juridic diferită, dar întrebarea privind banul public seamănă.
Guvernul contestă obligația de a asigura aproximativ 4,8 miliarde de lei pentru restanțele salariale ale magistraților și a susținut că instanțele nu se pot substitui Executivului și Legislativului în stabilirea alocărilor bugetare.
CCR a respins însă sesizarea Guvernului.
Important: CCR nu a decis prin această hotărâre plata miliardului de euro, ci a stabilit că nu există conflictul juridic de natură constituțională reclamat de Guvern.
Litigiul financiar propriu-zis continuă.
A ajuns „modelul german” și la București?
În politica românească se vorbește frecvent despre legăturile unor politicieni cu Germania.
Dominic Fritz este german și a lucrat inclusiv pentru fostul președinte federal Horst Köhler. Siegfried Mureșan a studiat la Berlin și a lucrat în Bundestag.
De aici până la afirmația că ar fi „oamenii Germaniei” este însă o distanță pe care nu o putem transforma în fapt fără dovezi.
În cazul lui ilie bolojan, cu atât mai puțin există o bază factuală pentru o asemenea etichetă.
Dar comparația politică rămâne savuroasă:
Germania a avut 60 de miliarde de euro „mutate” și oprite de Curtea Constituțională. România se ceartă acum pentru aproape un miliard de euro, iar CCR este din nou în mijlocul bătăliei.
Dacă acesta este „modelul german”, contribuabilul român are motive să țină o mână pe portofel și cealaltă pe Monitorul Oficial.
Când cetățeanul datorează 100 de lei, statul îl găsește
Aici apare adevărata problemă.
Când cetățeanul datorează statului câteva sute sau câteva mii de lei, mecanismul funcționează impecabil: somație, dobândă, penalități, executare.
Când statul discută despre miliarde, apar rectificări, ordonanțe, fonduri speciale, procese, recursuri și Curți Constituționale.
În Germania, Curtea Constituțională a spus Guvernului și Parlamentului că există limite constituționale chiar și atunci când discută despre 60 de miliarde de euro.
În România, întrebarea rămâne:
unde se termină dreptul Justiției de a impune executarea unor hotărâri și unde începe competența Guvernului și Parlamentului de a decide cum sunt distribuiți banii publici?
Aceasta este dezbaterea serioasă din spatele miliardului magistraților.
Erich Mocanu: banii nu sunt ai Guvernului
Indiferent dacă vorbim despre Berlin sau București, politicienii uită prea ușor un lucru:
bugetul nu este proprietatea Guvernului.
Sunt bani publici.
Iar cetățeanul are dreptul să întrebe unde ajung, de ce sunt mutați și cine răspunde atunci când o decizie de miliarde este declarată neconstituțională sau ajunge într-un război între instituțiile statului.
Poate că acesta este adevăratul „model german” pe care România ar trebui să-l importe:
nu jongleriile cu miliardele, ci controlul strict asupra celor care le administrează.
Pentru că, indiferent dacă îi spunem rectificare, realocare, fond special sau — mai pe românește — „ciordeală bugetară”, banii provin până la urmă din același loc: din buzunarul cetățeanului.
