De-a lungul istoriei, toate marile structuri de putere au proclamat același lucru: că există pentru binele oamenilor. În realitate însă, aproape toate au ajuns să ceară sacrificii tot mai mari de la cetățean, în timp ce puterea s-a concentrat în mâinile câtorva instituții, grupuri sau interese. Adevărul incomod este că, atunci când statul, alianțele sau uniunile devin scop în sine, individul încetează să mai fie protejat și devine un simplu instrument.
Statele Unite ale Americii s-au născut dintr-o revoltă împotriva dominației și abuzului de putere. Constituția americană a fost gândită tocmai pentru a limita statul și a apăra cetățeanul. Cu toate acestea, evoluția ultimelor decenii arată o ruptură profundă între ideal și realitate. Politica externă a SUA a fost marcată de intervenții militare repetate în state suverane, adesea fără un consens internațional real, sub pretextul securității sau al stabilității globale. Suveranitatea altor națiuni a fost tratată ca o variabilă negociabilă, iar voința cetățenilor acelor state – ca un detaliu secundar.
Această logică a forței nu a rămas fără consecințe. Atunci când o mare putere transmite mesajul că regulile pot fi încălcate „dacă scopul este suficient de important”, dreptul internațional devine fragil, iar ideea de suveranitate își pierde sensul. Cetățeanul, oriunde s-ar afla, învață rapid că drepturile sale există doar atât timp cât nu deranjează interesele celor puternici.
Uniunea Europeană – de la cooperare între națiuni la centralizare excesivă
Uniunea Europeană a fost creată tocmai pentru a evita acest tip de derapaj. Proiectul european a apărut ca o uniune a națiunilor suverane, construită pe cooperare voluntară, pace și respect reciproc. Scopul său nu a fost niciodată anularea statelor sau diluarea identităților naționale, ci prevenirea conflictelor și crearea prosperității comune.
În ultimii aproximativ zece ani, însă, ue s-a îndepărtat vizibil de această viziune inițială. Tot mai multe decizii majore sunt luate la nivel central, de structuri birocratice greu de controlat democratic, iar cetățeanul este adesea pus în fața faptului împlinit. Politici economice, energetice, sanitare sau de securitate sunt prezentate ca inevitabile, chiar și atunci când afectează direct nivelul de trai, libertatea de exprimare sau dreptul la protest.
Această transformare a creat o ruptură profundă între instituții și oameni. Drepturile fundamentale sunt invocate constant în discursuri oficiale, dar în practică ele devin condiționate, interpretate restrictiv sau suspendate în numele unor „situații excepționale” care par să nu se mai termine. Cetățeanul care întreabă, contestă sau refuză este adesea privit ca o problemă, nu ca fundamentul democrației.
Aici se află marea contradicție a prezentului: statele și uniunile care pretind că apără libertatea ajung să se teamă de cetățeanul liber. Iar când puterea începe să se apere pe sine de propriul popor, nu mai vorbim de democrație autentică, ci de administrarea controlului.
Suveranitatea reală nu începe cu armate, instituții sau tratate. Ea începe cu individul. Un stat nu este cu adevărat suveran dacă cetățeanul său nu poate vorbi liber, protesta fără teamă și trăi fără a fi tratat ca suspect. O uniune nu este legitimă dacă ignoră voința popoarelor în numele unei eficiențe birocratice.
Cetățeanul individ este cea mai prețioasă valoare de pe acest glob. Nu pentru că este infailibil, ci pentru că fără libertatea și demnitatea lui, orice sistem – oricât de bine intenționat ar pretinde că este – riscă să devină opresiv. Atât SUA, cât și Uniunea Europeană se află astăzi în fața unei alegeri istorice: să revină la principiile care le-au creat sau să continue pe drumul unei puteri tot mai îndepărtate de oameni.
Hai în comunitatea de WhatsApp: VoceaPoporului
Istoria arată clar un lucru: atunci când cetățeanul este redus la tăcere, adevărul nu dispare – doar așteaptă.
